Colegiul Național „Mihai Viteazul”

Colegiul Național „Mihai Viteazul” – în anul 155

„Nu zidurile fac o școală, ci spiritul ce domnește într-însa”.

Iar Colegiul Național „Mihai Viteazul” din București subscrie acestui mare adevăr rostit de un mare rege, Ferdinand I, Întregitorul de Țară. Căci începuturile sale se pierd în efervescența acelor ani în care se făurea un stat, cu toate speranțele și inocențele unei făuriri. Într-un 1865 ce marca finalul unei domnii cuprinse între niște Principate Unite și o Românie modernă, liceul de la „Sfântul Sava” abia mai făcea față afluxului de elevi dornici de educație, pe care inimosul ministru al instrucției publice îi trimitea la școală, din toate colțurile noii țări, în dorința-i mărturisită de a aduce poporul acolo unde îi este locul, în Europa civilizată. Iar profesorii respectabilului locaș de învățământ s-au plâns, pe bună dreptate, de dificila lor misie de a aduce lumina cărții unor clase suprapopulate, cu câte 50 de elevi.

De aceea, într-un Consiliu Profesoral, s-a luat decizia desprinderii a două clase gimnaziale, care aveau să își urmeze o cale proprie, ruptă de școala mamă, până când, doi ani mai târziu, în 1867, tânărul principe al cărui nume va rămâne strict legat de dezvoltarea României independente, Carol I, a decretat constituirea Gimnaziului „Mihai cel Mare”, ancorând în legalitate veșnică cele două clase divizionare, cu elevii și profesorii lor.

Dar odiseea nu s-a încheiat aici, deoarece școlii îi lipsea un spațiu propriu, unde să își desfășoare activitatea de apostolat didactic. Așa că, următoarele trei decenii, elevii și profesorii lor s-au perindat prin București, poate și ca o rememorare a unui Exod, pentru că doar așa, după ce prima generație se va fi stins, rădăcinile să aibă puterea să se prindă. Iar mutarea sa în strada Știrbei, la numărul 12, în curtea bisericii luterane, nu a fost una benefică, dată fiind evacuarea, distrugerea arhivei și, inerent, încetarea cursurilor în timpul ocupației germane din  primul război mondial. Căci sub directoratul lui Ion Roman s-a pus piatra de temelie și s-a ridicat clădirea de la adresa de azi, din actualul bulevard Pache Protopopescu, primarul care a sistematizat Capitala, desțelenind și pământul de lângă Școala Iancului, pe un teren aparținător ministerului încă din 1914, unde avea să se ridice un templu al educației. O dată cu piatra de temelie, pusă în 1921, apoi cu finalizarea corpului principal, în 1928, dată inscripționată în mozaicul de la intrare, care întâmpină, azi, vizitatorul. Chiar dacă, blestem mioritic, directorul Roman a fost alungat din funcție cu doar un an înainte de pensionare, mulțumire pentru cel care a ctitorit, cu sacrificii, liceul.

Iar odiseea a continuat, căci și lui Ulise i-au trebuit 20 de ani ca să se întoarcă acasă. În al doilea război mondial, clădirea liceului s-a transformat în spital de campanie, doar pentru ca, ironie a istoriei sau, poate, numai o anecdotă, la finele acestuia să adăpostească, în drumul ei spre judecată, legația germană din București.

Anii de început ai democrației populare au găsit liceul în plină transformare; de la aplicarea neasimilată a puzderiei de reforme, la incendierea legendarei săli de festivități – o sală de teatru per se, finalizată în 1937 – ca urmare a unui protest spontan al elevilor față de noile schimbări (de altfel, un spirit revoluționar al tinerilor a marcat existența acestui liceu de elită – dacă ne gândim la acțiunile de solidaritate față de mișcarea țărănească de la 1907). Iar capela de la etajul întâi a fost, la rându-i, trecută în neființă, prin transformarea acesteia în sală de gimnastică, utilizare pe care o are până în ziua de azi (doar modelul crucilor de la ferestrele înalte mai face pe vizitatorul necunoscător să pună întrebări).

În trecerea neiertătoare a timpului, liceul a suferit avataruri, a fost mutat – din nou! – în altă clădire, a găzduit o școală muncitorească, i s-a permis să revină în edificiul care l-a consacrat, cu prețul anonimizării, de la numele celebrului voievod la un simplu număr (inițial, Școala Medie nr.13, apoi Liceul Teoretic nr.13, oferit la aniversarea a 100 de ani de existență) ca, în cele din urmă, să se întoarcă la denumirea de Liceul Teoretic „Mihai Viteazul”, în 1969, cu cele două secții consacrate; real și uman. Indiferent de vicisitudinile istoriei, liceul a continuat să fie un templu de educație și cultură, scoțând generații de absolvenți din care s-au desprins mereu personalității ale vieții intelectuale românești. Sunt de menționat Constantin Coandă (general și prim ministru în cabinetul din 1918 și tatăl savantului Henri Coandă), Nicolae Paulescu (descoperitorul insulinei), P.P. Negulescu (academician, care, în 1918, a jucat un rol important în tratativele care au confirmat actul de la 1 Decembrie), dar și foști elevi care nu au finalizat studiile la liceul nostru, precum Constantin Nottara, Mihai Fotino, Dimitrie Leonida, Paul Tiberiu Ciulley, Dan Barbilian (Ion Barbu), Mircea Vulcănescu, Șerban Țițeica, Liviu Ciulei, Paul Cornea, Ion Diaconescu, N.N. Ionescu-Galbeni, Ștefan Voitec.

Iar în 1996, ca o recunoaștere a rezultatelor elevilor și profesorilor, liceul a primit titlul de Colegiu Național. Schimbările din societatea românească nu aveau cum să nu atingă și evoluția școlii; de aceea anii de început, de după 1990, au fost ani de efervescență, în care un corp profesoral întinerit (dintre care unii, foști elevi pe băncile liceului) și entuziast a modelat generații de elevi care au dat sute de olimpici naționali și internaționali și oameni de succes care, din zece în zece ani, se adună de pe toate meridianele mapamondului pentru a-și împărtăși realizările și rememora, alături de profesorii lor, aventurile devenirii.

Sunt anii în care elevii au devenit partenerii cadrelor didactice în proiectele extracurriculare și chiar de natură organizatorică. Ani în care Guvernul Elevilor sau Departamentul de Activități au precedat actualele Consilii Școlare ale Elevilor și au marcat etape unice în istoria liceului. O activitate de pionierat în viața socială a școlii, care a anticipat într-o oarecare măsură ceea ce se va numi „săptămâna Școala Altfel”, a fost organizarea unei zile a „Școlii pe dos”, pe data de 8 noiembrie (ziua liceului), în care elevii claselor își construiau un orar propriu, cu activități inedite, subsumate unei tematici stabilite în fiecare an.

Și cum spiritul „Mishu” – cum a fost botezată, dintr-o glumă, atmosfera entuziastă din liceul acelor timpuri – cerea o dezvoltare aproape renascentistă a tinerelor generații, grupuri inimoase de cadre didactice, sprijinite de conducere, au deschis școala către modernitatea secolului XXI. Curând, liceul a devenit centru de examinare Cambridge și ECDL, anticipând necesitatea și importanța obținerii acestor certificări pentru parcursul academic al absolvenților. Creativității adolescentine, adesea ținute în frâu de un curriculum național mai mult sau mai puțin rigid, i s-a dat curs prin înființarea trupei de teatru „Orpheus”, care, de-a lungul celor 20 de ani de existență sub bagheta aceleiași dirijoare, profesoara de engleză Cristina Nechifor, a adus nu numai numeroase premii în competițiile interliceene, dar a dat lumii artistice naționale și internaționale câteva nume de răsunet.

Și pentru că tinerilor le șade bine cu drumețiile, tot de acum două decenii ființează și Fundația Ecologică „Floare de Colț” care, prin expedițiile neobositului profesor de geografie Petre Stoinea, a călit nenumărați elevi pe cărări de munte și i-a pus pe aceștia – în anii de început – în situația de a ecologiza trasee montane de care ne bucurăm azi cu toții.

Gândirea critică și spiritul revoluționar care au fost o constantă a istoriei liceului și-au găsit adăpost și loc de dezvoltare în cunoscutul, de acum, Club „Pache” de dezbateri, la cârma căruia a stat profesoara de filozofie Liliana Zascheievici. Azi, foștii absolvenți, membri ai cluburilor naționale de resort, se întorc cu drag, unii și după un deceniu, să antreneze sau să organizeze competiții în liceu.

După anii `90, dorința de implicare în problemele lumii contemporane, refulată zeci de ani, a devenit tot mai manifestă în rândul elevilor. De aceea nu s-a pierdut oportunitatea deschisă de invitația de a participa într-un orășel german, Goldberg, la o conferință legată de simularea unor ședințe ale Organizației Națiunilor Unite, cu toate procedurile și tipicurile unei conferințe reale. Era vorba de proiectul Model United Nations, ale cărui conferințe se desfășoară peste tot în Europa. Câțiva ani, echipe ale liceului s-au format la aceste conferințe, urmând ca liceul să deschidă un club MUN, sub îndrumarea profesoarei Monica Bal-Crișan, la care sute de elevi își dezvoltă abilitățile de comunicare și leadership. Și, începând cu anul 2012, liceul a organizat propria sa conferință – și prima din România, la nivel liceal – Model United Nations of Bucharest, MUNOB, care, de la ediție la ediție, a crescut, ajungând azi, în 2019, una dintre cele mai căutate din Europa.

Cooperarea internațională și schimburile de experiență au fost o altă constantă a evoluției liceului, în perioada post decembristă. Astfel, între 2002 și 2008, cu concursul deosebit al profesoarei Ana Maria Rampelt, grupuri de elevi au participat la un schimb intercultural în Polonia istorică, în cadrul organizației Expedition Inside Culture, rezultată în urma unor studii educaționale elaborate de profesori de la universitățile din Cracovia și Bowling Green, SUA.

Și o întâlnire din anul 2007 cu profesorii unui liceu din Virginia, Shenandoah Valley Governor’s School a deschis calea unui longeviv program de schimb, în care elevi din ambele școli se vizitează reciproc, anul 2019 marcând cea de-a unsprezecea ediție. Pe aceeași linie, liceul nostru are astfel de schimburi de experiență cu școli din Olanda și Barcelona.

Și pentru că am intrat definitiv în secolul XXI, elevi pasionați de robotică, alături de profesorii lor, au creat primul club de robotică, participând la concursuri de resort din România, SUA, Coreea de Sud sau Dubai. De altfel, participarea la primele trei ediții ale competiției internaționale First Tech Challenge (România) s-a soldat cu trei participări în finală, la cea de-a doua ediție, echipa liceului obținând trofeul.

Iar rezultatele tuturor acestor activități se reflectă în devenirea elevilor noștri, care, de la niște adolescenți rebeli se transformă în tineri conștienți de valoarea lor și de rolul pe care îl pot juca în societate. Tineri care știu să își aleagă drumul, urmând cursurile unor prestigioase instituții de învățământ superior din țară și din străinătate.

Cum zidurile școlii o îmbracă, în anul 2011, printr-un efort considerabil, demn de ctitorii acestui liceu, clădirea a fost reabilitată integral. Astfel, toate spațiile au fost redate actului educațional și, începând de atunci, cursurile au putut fi ținute într-un singur schimb, pentru toți cei 1200 de elevi, fapt care a revoluționat învățământul bucureștean.

Iar din anul de început al Colegiului Național „Mihai Viteazul”, conducerea a fost asigurată, adesea în timpuri grele, de profesorul Sever Popa.

(text de M. Surdu)